Ierom. Ioan Bute - Matematica, poezia și teologia se înaripează una cu raţiunea, alta cu frumuseţea şi alta cu veşnicia

Detalii

Publicat: Vineri, 22 August 2014 09:59

Scris de pr. Razvan Ionescu

Accesări: 4160

Rep.: Ne puteţi spune câteva cuvinte privind parcursul dvs. personal? Câteva detalii privind educaţia dumneavoastră până în momentul de faţă?

Părintele Ioan Bute: Pe scurt, am absolvit Liceul de Informatică din Bucureşti (azi Tudor Vianu) în 1994, Facultatea de Matematică (Universitatea Bucureşti) în 1998 şi Facultatea de Teologie (Universitatea „Valahia”, Târgovişte) în 2002. În copilărie şi adolescenţă am fost foarte pasionat de matematică, încât am participat de trei ori la Olimpiada Naţională de Matematică, precum şi la alte concursuri, precum concursul anual al Gazetei matematice, faza finală. Aşa încât a urma matematica devenise ceva de la sine înţeles pentru mine. În adolescenţă chiar spuneam că matematica este prima mea dragoste. Însă în anul întâi de facultate, în urma unui traseu interior, s-a strecurat în mine dorinţa de a vieţui cât mai aproape de cea mai frumoasă şi mai cuceritoare persoană care a păşit vreodată pe această planetă: Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu deplin şi om desăvârşit. De câţiva ani sunt ieromonah la Mănăstirea Casian, lângă Constanţa. În viaţa monahală am intrat în 2001.

Rep.: Aţi terminat matematica şi apoi aţi făcut studiile de teologie. E o ruptură sau o continuitate? Cum se îmbină cele două?

Pr. Ioan : Nu m-am gândit că ar fi o „ruptură” când am făcut trecerea de la una la alta. Nu am resimţit-o ca pe o ruptură cu trecutul, cât mai degrabă ca pe un salt. Pur şi simplu am găsit ceva mai bun! Şi nu-mi pare rău deloc că în tinereţe m-a pasionat matematica. Dimpotrivă! Cred că a fost o binecuvântare, şi îndemn şi pe alţi tineri s-o îndrăgească! Pentru că, după cum spunea Noica, se aşează în tine „lecţia” ei. Adică spiritul de rigoare, buna definire, capacitatea de a sesiza prompt articulaţiile logice şi fisurile de logică dintr-un text oarecare. Deci matematica sădeşte deprinderi bune şi de folos pentru orice ştiinţă de care te-ai apuca!

Noica, pe când era student la filosofie, mergea special să audieze cursuri de matematică, pentru că ştia că Platon recomanda tinerilor să înveţe matematică zicând că astfel îşi pregătesc mintea şi o fac mai receptivă şi mai pătrunzătoare spre subtilităţile şi adâncimile filosofiei. Iar teologia e cea mai înaltă formă de filosofie. E filosofia cea după Dumnezeu.

În definitiv, matematica şi teologia sunt două moduri distincte de a gândi absolutul.

Rep.: Credeţi că poate ajuta în plan personal matematica până a bate „la porţile transcendenţei”? Cu alte cuvinte, conduce cu ceva matematica spre Dumnezeu?

Pr. Ioan: Ţin minte că pe la 20 de ani am citit un fragment din Dostoievsky (pare-mi-se în fraţii Karamazov) în care el spunea că sunt mulţi tineri care au elanul sincer de a se dedica total şi a-şi da chiar viaţa pentru un ideal nobil, sunt gata de eroism pentru a schimba lumea, dar puţini sunt dispuşi a-şi închina câţiva ani de viaţă pentru a se dedica desăvârşit studiului şi ştiinţei sau formării spirituale întru smerenie şi fără întrezărirea unei străluciri imediate. Şi, de fapt, doar aşa apar roadele care cu adevărat dăinuie!

Un student bun (care cu adevărat vrea să fie conştiincios) are de făcut mai multe renunţări la micile sau marile lui plăceri sau odihne, dacă vrea să aibă timpul şi limpezimea necesară pentru studiu. Deci se învaţă să-şi taie cumva voia, să facă răbdare! Aşa e şi cu un student la matematică! Mai mult, matematica te exersează să nu tragi concluzii pripite când ai o deliberare, un raţionament, şi să fii atent la erorile de logică pe care le-ai putea comite. Deci sunt ceva virtuţi care adie înspre cel care se exersează cu pasiune în disciplina matematicii!

Sfântul Maxim Mărturisitorul (despre care am şi avut teza de licenţă şi de dizertaţie) pune mare accent pe raţiune şi pe raţionalitate. Desigur că nu înţelege raţiunea în sens matematic! Dar uzul corect şi logic al raţiunii duce la rafinarea şi ascuţirea acestei facultăţi spirituale, care este partea conducătoare din om. De altfel, Sfântul Maxim defineşte raţiunea ca „legătura de unire a celor dezbinate”. Şi nu se referă doar la raţiunea ca facultate a intelectului, ci şi la raţiunea divină (logosul, cuvântul) din fiecare făptură. Deci, potrivit definiţiei, omul nu se uneşte cu Dumnezeu şi cu gândurile Lui întrupate în lume doar prin credinţă, ci prin credinţă şi raţiune. Fiecare raţiune divină din făpturi provine de la Logosul Divin, este rază a Lui. Logosul dumnezeiesc este oglindit în raţiunea sau logosul interior al omului, care e creat după chipul Lui. Deci, a fi logic înseamnă a fi conform raţiunii naturii umane şi conform armoniei structurii logice a cosmosului, care e ordine aşezată întru Logosul Divin. A fi deci logic înseamnă a actualiza una din vocaţiile esenţiale ale logosului uman, făcând astfel un prim pas spre imitarea Logosului Atotţiitor. Dar Sfântul Maxim face diferenţa, ca şi alţi Părinţi, între minte şi raţiune. Mintea e cea care „vede”, e partea contemplativă şi conducătoare, e „ochiul sufletului”. Acest ochi nu poate vedea dacă nu este curat şi dacă nu are lumina.

„Dumnezeu este crezut numai, pe baza raţiunilor din făpturi”, zice Sfântul Maxim.

Deci singură matematica nu ajunge pentru a atinge credinţa sau cunoaşterea lui Dumnezeu. Matematica serveşte ca osatură pentru ştiinţele ce se ocupă cu lumea materială. Dar pentru cele ce se află mai presus trebuie găsit alt instrument, alt periscop.

În concluzie, ca să răspund pe scurt la întrebare, pentru a ajunge cu faţa către Dumnezeu matematica nu este suficientă. Nu este nici necesară, dar poate fi folositoare. E de folos şi ca act, ca exerciţiu, ca lucrare de formare a minţii. (Măcar pentru că, obosindu-se cu o pasiune ştiinţifică, tânărul nu-şi mai pierde timpul cu lenea şi nu-l mai prinde uşor norul de gânduri care-l duce de la toropeală la senzualitate!)

Rep.: Cum aţi ajuns să vă preocupaţi de investigarea lipsei de fundament ştiinţific a viziunii evoluţioniste? Unii ar vedea în asta un fel de blocaj ideologic provenit din spaţiul Bisericii. Cumva că viziunea teologică nu se poate adapta descoperirilor epocii noastre.

Pr. Ioan: De fapt, acum n-aţi pus doar o singură întrebare, ci două, sau chiar trei! Să le luăm pe rând.

Întâi, n-am fost dintru început critic, şi nici măcar suspicios faţă de teoria darwinistă. Fiind educat să am mare încredere faţă de tot ce se spune la şcoală, nu-mi veneau gânduri care să pună la îndoială evoluţia. Ba chiar eram iubitor de literatură SF în liceu (care este clar evoluţionistă!). Chiar şi în perioada de început la Facultatea de Teologie nu eram în dubii faţă de Darwin. Credeam, ca toată lumea, că un rezultat ştiinţific oficial este ceva dovedit cu certitudine absolută, aşa cum e dovedită teorema lui Pitagora sau legea lui Newton. Ca să spun drept, am fost chiar încântat, ca în faţa unei mari revelaţii, atunci când am aflat de la unul din profesorii de la Teologie (profesor de mare prestigiu!) că evoluţia şi creaţia omului pot fi împăcate uşor printr-o formulă foarte isteaţă: „biserica devine biserică abia după momentul în care a fost sfinţită”. Totuşi, nu-mi făceam frământări în legătură cu teoria evoluţiei. Pur şi simplu aveam alte preocupări, şi prea puţin mă interesa dacă Dumnezeu a creat lumea prin evoluţie sau dacă zilele creaţiei sunt ere sau chiar zile. Faţă de aceste lucruri păstram un gând în stand by, ca un tainic semn de întrebare în ascunsul inimii, lăsând chestiunea nerezolvată, deocamdată. Deci problematica originilor nu a fost, şi nu este, o preocupare centrală în viaţa mea.

Întorsătura de gândire a apărut în urma frecventelor discuţii cu un părinte profesor, Petre Comşa, care fusese cercetător în chimie, şi apoi devenise teolog, preot şi doctor în teologie. El mi-a vorbit pentru prima dată de postulatul nedovedibil al uniformităţii legilor naturii, dar şi despre părintele Serafim Rose şi despre lipsa de certitudine a aşa-ziselor dovezi ale darwinismului. Însă nici atunci nu m-am pus să aprofundez problema.

Îndemnul să cercetez dovezile darwinismului a apărut când eram deja preot, în urma convorbirilor cu tinerii, liceeni şi studenţi. Am fost uşor surprins să constat că studenţi la medicină, anul IV, nu cunosc nici măcar că există argumente strict ştiinţifice care combat evoluţionismul, şi că aceste argumente sunt afirmate de oameni de ştiinţă de reputaţie mondială, unii chiar evoluţionişti sau laureaţi ai premiului Nobel.

Iar un băiat care frecventează mănăstirea noastră mi-a povestit cum a venit profesoara la clasa lor (clasa a VIII – a), spunându-le: „Copii, astăzi trecem la o nouă lecţie: evoluţia. Să nu credeţi că e acolo sus un moşneag care a făcut toată lumea în şase zile, aşa cum învăţaţi voi la religie, ci toate au apărut prin procese naturale, prin evoluţie, în zeci de miliarde de ani, etc., etc.” Copiii au fost mâhniţi, deprimaţi, prima dată. Cum adică: să nu fie Dumnezeu? Apoi s-au obişnuit.

Ştiu că sunt tineri care îşi justifică ateismul pe baza documentarelor „ştiinţifice” văzute la TV care îndoctrinează cu evoluţionism. Atunci am vrut să aprofundez problematica evoluţiei. Am dorit iniţial să scriu doar o broşură de popularizare, cu vreo zece argumente împotriva evoluţiei. Apoi mi-am dat seama de imensitatea materialului, şi de subtilitatea temei, încât până la urmă au ieşit două cărţi, una de 270 de pagini, alta de 80. Ar fi fost din partea mea o dovadă de superficialitate dacă m-aş fi mulţumit să torn acolo câteva argumente generice, şi cu asta, basta! Trebuia să arăt şi din istoria şi evoluţia în timp a teoriei acesteia, dar mai ales să arăt premizele logice, fundamentele şi principiile pe care se construieşte întreaga teorie a evoluţiei! Această teorie a cucerit spaţii enorme din ştiinţă şi din mentalul colectiv. Şi a cauţionat cu autoritatea ştiinţei nişte totalitarisme precum colonialismul, nazismul şi comunismul.

În al doilea rând, ca să răspund la o eventuală acuzaţie de „blocaj ideologic” sau de refugiu în dogme al „celui ce nu se poate adapta la descoperirile epocii”, vă spun că o asemenea acuzaţie ar putea-o aduce doar cine cunoaşte unilateral cercetarea ştiinţifică asupra originilor, şi într-o singură grilă de interpretare, anume ideologia oficială a darwinismului. Dacă întrebi pe oamenii de pe stradă , la întâmplare, dacă evoluţionismul are dovezi, mai toţi or să spună: „Da, sigur că are!” Dar foarte puţini vor şti să indice şi să denumească acele dovezi. Dar câţi ştiu care sunt premizele şi principiile pe care s-a construit teoria evoluţiei, încă de la început? Deşi e prezentă peste tot în şcoală şi în media! Firesc ar fi ca, aşa cum vrem să cunoaştem ingredientele unui aliment cumpărat de la supermarket şi ambalat, tot astfel să cunoaştem şi „ingredientele” care alcătuiesc teoria evoluţiei, adică premizele şi principiile logicii ei. Este ea singura posibilitate de interpretare a datelor despre origini? Tonul de certitudine absolută din manuale şi documentare este el reflectat aşa de datele culese din realitate? Dacă s-au găsit nişte bucăţi de oase, de unde ai certitudine absolută că sunt ale unei forme de tranziţie?

Şi vă pun o întrebare care ar da de gândit chiar şi celui care nu cunoaşte mai nimic din problematica ştiinţifică a originilor: dacă un creştin poate fi acuzat, chipurile, de fundamentalism sau bigotism dacă pune la îndoială darwinismul, atunci de ce să nu fie supuşi la aceeaşi acuzaţie şi oameni de ştiinţă, savanţi şi laureaţi ai premiului Nobel, care aduc argumente strict ştiinţifice împotriva evoluţionismului? Dacă ştiinţa se bazează doar pe raţiune, şi deci, dacă evoluţia e un fapt la fel de dovedit raţional şi la fel de clar ca teorema lui Pitagora sau dovedit experimental ca legea lui Newton, atunci cum se fcae că sunt şi la ora actuală mii şi mii de oameni de ştiinţă care o contestă? Cum se face că unii oameni de ştiinţă care au fost educaţi în evoluţionism, şi au fost adepţi ai evoluţionismului, au ajuns, în urma cercetărilor personale, să tăgăduiască evoluţia sau măcar să tăgăduiască certitudinea cu care se vorbeşte despre ea? Dacă şi un astrofizician de talia lui Sir Fred Hoyle de la Oxford a ajuns să spună că apariţia vieţii din neviu e o imposibilitate matematică pe Pământ şi că pentru apariţia vieţii trebuia neapărat „un depozit iniţial de informaţie şi instrucţiuni explicite pentru asamblarea ei”!? Totuşi, n-a fost împins să creadă într-un Creator, alternativă care îl speria din start, ci a îmbrăţişat ideea originii extraterestre a vieţii, ca şi Francis Crick, descoperitorul ADN-ului.

Dacă evoluţionismul e un fapt dovedit raţional, deci limpede şi cu dovezi certe, înseamnă că mii de oameni de ştiinţă care îi contestă certitudinea şi-au pierdut uzul raţiunii? Căci, după cum afirmă materialismul, raţional e numai omul a cărui raţiune raţionează că raţionalitatea Universului şi raţiunea umană provin din orabe procese iraţionale!

Dacă tonul triumfalist, sigur pe el, dogmatic şi plin de certitudine este perfect legitim atunci când se vorbeşte oficial despre evoluţie, atunci cum se face că un aşa important savant evoluţionist ca Sir Arthur Keith spunea: „Evolution is unproved and unprovable!”? Cum de nu rezolvă evoluţionismul contraargumente precum: probabilitatea aproape zero ca viaţa să fi apărut din întâmplare, faptul că nu niciun experiment nu a dovedit ca materia să producă de la sine informaţie organizată şi complexă, faptul că nu se ştie cum a apărut viaţa, că nu se ştie cum ar fi putut să apară informaţia codată în zestrea genetică şi nici mecanismul de autoreparare al ADN-ului, de asemenea lipsa formelor de tranziţie, faptul că nu s-a observat niciodată faptul concret al unei specii în alta şi nici măcar a formării unui nou organ? Cum se explică înalta complexitate integrată a organelor de simţ ca ochiul, urechea sau creierul, depăşind fiecare orice posibilitate de tehnologie umană sau nanotehonologie? Cum poate apărea atâta inteligenţă şi ingeniozitate în fiecare din făpturile vii fără un plan iniţial şi inteligent? Cum se întâmplă că, pe măsura trecerii timpului, tot apar noi argumente ştiinţifice care infirmă previziunile modelului evoluţionist? În care altă teorie ştiinţifică mai există atâtea dovezi împotrivă şi totuşi să mai rămână în picioare, pe post de ştiinţă?

Oricum, în carte, n-am cerut scoaterea predării evoluţiei, ci doar am pledat pentru scoaterea tonului de certitudine absolută din prezentarea evoluţiei! Căci tonul e total rupt de legătura cu realitatea! Deci nu e nici ştiinţific! Să fie lăsaţi oameni să creadă ce vor, - ni se spune! Dar felul cum azi e predată evoluţia nu lasă această libertate de opţiune, ci dă falsa impresie că materialismul este un fapt dovedit! Ceea ce este fals! Nici nu e nevoie să vorbim dacă din punct de vedere ştiinţific evoluţia este adevărată sau neadevărată! E suficient că nu are dovezi ştiinţifice pentru a fi descalificată ca ştiinţă!

O teorie este ştiinţă dacă dovedeşte ceea ce afirmă, şi dacă o dovedeşte logic şi experimental. Oamenii de ştiinţă n-au obţinut experimental niciodată o formă de viaţă din materie nevie, nici n-au obţinut formarea unei specii cu noi organe, dintr-o specie inferioară! Iar ştiinţa adevărată trebuie să producă dovezi experimentale! Deci evoluţionismul nu are dovezi! Dar există dovezi că evoluţia este nedovedibilă. Mai pe larg găsiţi în carte.

Rep.: Să existe o legătură între matematică, poezie şi teologie? Cum vedeţi acest raport? Vă întreb ca pe unul care a gustat din toate trei, o mărturisesc preocupările pe care vi le descoperim.

Pr. Ioan: Îmi aduc aminte de o frază a poetului francez Mallarmé: „nu sunt specialist decât în ceea ce are atingere cu absolutul”. În felul lor, fiecare din cele trei, matematica, poezia şi teologia, are sau tinde să aibă, atingere cu absolutul. Fiecare este, în propriul tărâm, o cale de migălire spre aflarea desăvârşitului, a deplinului, a originarului şi esenţialului, chiar dacă fiecare se înaripează cu un cântec diferit: una cu raţiunea, alta cu frumuseţea, şi alta cu veşnicia.

Steinhardt spunea că dintre toate genurile de artă poezia e cea mai aproape, ca răsuflare, de rugăciune. Dar poemele se urzesc întâi din frumuseţea gândurilor lui Dumnezeu, adică au ca materie primă frumuseţea lumii, în care se reflectă frumuseţea lui Dumnezeu. Iar un fizician de marcă, Alexander Polyakov, spunea: „Cunoaştem că natura este descrisă de cea mai bună matematică pentru că Dumnezeu a creat-o.”

Adevărul, Frumosul, Binele sunt cele trei zâne ursitoare ale acestei lumi, dar, deşi se arată diferite, cântecele lor se unesc şi devin un singur imn în inima celui ce-şi pleacă urechea la ele. Ele sunt ca trei pomi ai Raiului, care, deşi au tulpinile diferite, coroanele lor în pârgă se unesc într-un punct înalt de frăgezime, agerime şi adiere lină. Acesta este acoperământul Duhului Sfânt pentru cine le trăieşte pe toate trei ca purcezând din acelaşi Izvor unic: Acelaşi Dumnezeu minunat.

Rep.: Un cuvânt de încheiere privind relaţia dintre teologie şi ştiinţă? Ce vi se pare important de înţeles şi ştiut pentru cei care sunt doritori în a avea astfel de preocupări?

Pr. Ioan: Azi se vorbeşte mult de dialogul dintre ştiinţă şi teologie. Şi e bine că se face cunoscut un asemenea dialog. E bine să se ştie că amândouă sunt conforme cu raţiunea umană şi cu raţionalitatea universului. Amândouă provin din Acelaşi Logos Divin. Sunt savanţi care au dovedit că orice ştiinţă se construieşte pe cel puţin o credinţă, sau pe o axiomă nedovedibilă, şi sunt teologi care afirmă că şi teologia este ştiinţă. Dar trebuie să se ţină seama că aşa cum au fost şi mai sunt şi erezii, care se abat de la Adevăr, tot astfel au fost (şi dacă au fost de ce să nu mai fie?) şi credinţe false infiltrate în ştiinţă. Dar Cartea Naturii şi Cartea Sfântă nu se contrazic nicidecum, căci au Acelaşi Autor. Chiar dacă prelucrarea umană şi-a pus amprenta pe modul lor de prezentare şi de exprimare.

Cred că e bine să fim realişti: dialogul nu se face aşa..., abstract, „între ştiinţă şi teologie”, ci între un om de ştiinţă şi un trăitor al teologiei, adică între un om şi un alt om. Nu cred că poate fi cu adevărat un dialog sincer şi ziditor între oameni, decât în măsura în care fiecare vrea asta şi în măsura în care fiecare s-a deschis dialogului cu Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de Care fiecare om este de la naştere într-o relaţie definitorie, ontologică, mai mult sau mai puţin conştientizată. Tot aşa cum nu ne putem vedea unul pe altul pe întuneric, ci numai la lumină. Numai la lumină poţi vedea frumuseţea celuilalt. Iar lumina vine înăuntru dacă ne deschidem obloanele. Pentru a aduce lumea la dialogul de iubire cu Dumnezeu S-a întrupat Cuvântul Care „luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume”!

Pentru ca un dialog să fie rodnic trebuie ca fiecare să cunoască pe celălalt. Ca să existe un real dialog roditor ştiinţă-teologie trebuie ca fiecare să cunoască şi corect şi profund modul de gândire, premizele şi paradigma celui cu care dialoghează. Teologul să cunoască premizele şi principiile de interpretare ale ştiinţei momentului, iar omul de ştiinţă să cunoască teologia celuilalt. Şi amândoi să cunoască atât istoria apariţiei ştiinţei, cât şi a creştinismului. (Numai aşa se pot elimina confuzii între termeni sau erorile de logică. O eroare de logică ar fi, de pildă, generalizarea nejustificată: nu poţi atribui ştiinţei în genere greşelile unor doctori nazişti sau zelul unor savanţi de a inventa repede bomba atomică, tot astfel cum e ilogic să atribui creştinismului în genere, sau Bisericii Ortodoxe, greşeli precum cruciadele sau inchiziţia sau persecuţiile sângeroase apărute în spaţiul occidental.)

Această cunoaştere reciprocă este esenţială pentru a pune corect temelia unui dialog autentic între ştiinţă şi teologie.

[1] [15], p.196.

[2] Ibidem, p. 198.