părinte

[teologie]

Scopul vieţii creştine este dobândirea harului. Odată născut „din apă şi din Duh”, prin taina botezului, creştinul se împlineşte duhovniceşte prin parcurgerea etapelor de copil, de adolescent, de adult, momente de trăire tot mai profundă a prezenţei harului primit la botez. Absolut necesară creşterii este însă umbrela ocrotitoare a paternităţii duhovniceşti exersate sub ascultarea unui părinte. Viaţa de plenitudine în har a sfinţilor este poate mărturia cea mai limpede în favoarea gestului ascultării de un părinte. Sfinţii nu se recomandă prin faptele lor, ci prin ascultarea de părinţii lor, după cum Însuşi Hristos nu se recomandă prin El, ci prin gestul ascultării de Părintele ceresc.

Rostul părintelui este de a-l introduce pe fiu în prezenţa dumnezeiască. În Hristos nu mai există omul psychikos, omul psihologic, ci omul pneumatikos, omul duhovnicesc. Gestul de duh-ovnicie este gestul de introducere în prezenţa Duhului, iar duhovnicul sau părintele duhovnicesc sunt călăuzele pe teritoriul Duhului. Gestul paternităţii nu este atât pedagogic, cât mistagogic, adică de iniţiere în taina pe care părintele o trăieşte în Hristos şi în virtutea căreia dă mărturie. Părintele este catalizatorul simţirii prezenţei dumnezeieşti, şi nu poate fi părinte decât cel angajat pe cale:

„Cel care urcă prima dată pe munte trebuie să urmeze un traseu marcat: are nevoie de o călăuză, de un însoţitor, de cineva care a urcat deja această culme şi cunoaşte drumul. Acesta este rolul „avvei” sau al părintelui duhovnicesc, gheron la greci, stareţ la ruşi, cuvinte care în ambele limbi înseamnă bătrânul”¹.

Ascultarea de părinte este fundamentală întrucât gestul ascultării de părinte este gestul ascultării de Dumnezeu, Cel lucrător prin părinte. Modelul ascultării în Biserică este dumnezeiesc: dacă prin neascultarea lui Adam firea omenească a suferit roadele pervertirii, iar omul a căzut din filiaţia care îl îndreptăţea să spună „Tatăl nostru”, prin ascultarea de Hristos, Fiul lui Dumnezeu și noul Adam, omul este repus din nou în demnitatea de fiu prin împărtăşire din roadele Învierii Lui. De aceea taina creştinismului este taina ascultării de părinte.

Monahismul este memoria vie a ascultării devenite mod de viaţă. În ascultătorul de părinte diavolul nu are nimic al său. Puterea ascultării este atât de mare încât în faţa ispitelor celui viclean ajungea ca unii monahi să spună: „am părinte”, şi diavolul se retrăgea. Siguranţa drumului duhovnicesc este strict dependentă de calitatea ascultării de părinte. Paternitatea priveşte însă pe toţi creştinii, inclusiv pe părinţi, în măsura în care nu există părinte care să nu aibă la rândul său părinte căruia să-i fie fiu duhovnicesc. Şi astfel legaţi unii de alţii în relaţia fiu-părinte, creştinii fac cu toţii, prin Biserică, exerciţiul filiaţiei faţă de Însuşi Dumnezeu.

Biserica ne-a obişnuit cu apelativul de „Sfinţi Părinţi” dat marilor sfinţi ai Bisericii, a căror învăţătură exprimă prin excelenţă ortodoxia. Este vorba de părinţii excepţionali a căror paternitate duhovnicească se manifestă în Biserică asupra a generaţii şi generaţii de creştini, fără încetare. În Biserică, vieţile şi cuvintele lor exprimă autoritatea oamenilor inspiraţi de Duhul Sfânt.

Bibliografie: 1. Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 61.

A se vedea şi: patristică, neopatristică.