teorie

(din gr. theōria = contemplare, observare, speculaţie)

[ştiinţă]:

Conceptul de teorie implică la origine o dublă perspectivă: de contemplare, fructificată în trăirea teologică, şi de speculaţie, ceea ce a dat mai târziu, începând cu modernitatea, accepţiunea ştiinţifică a termenului. Aceasta din urmă exprima gestul de reprezentare abstractă, dezvoltat strict cu ajutorul mijloacelor intelectuale, a unui fenomen. Adaptarea perfectă a termenului la exigenţele ştiinţei moderne îl defineşte astăzi ca structură dezvoltată la nivel mental, imagine intelectuală traductibilă în propoziţii logice şi verificabile. Teoria este o interpretare care încearcă să se constituie în coloană vertebrală pentru fapte experimentale disparate. Este coerenţa interioară a unui puzzle de fapte care au nevoie de un principiu integrator pentru a fi înţelese în ansamblul lor. Este un ansamblu de idei, de noţiuni abstracte, mai mult sau mai puţin organizate, care se aplică unui domeniu bine identificat de cunoaştere. Este o construcţie intelectuală metodică şi organizată, cu caracter ipotetic şi sintetic¹. Este o supoziţie sau un sistem de idei care intenţionează să explice ceva, în general pe baza unor principii generale independente de obiectul pe care îl explică. Este o „schemă mentală a ceva ce trebuie făcut”².

Teoria ştiinţifică, interpretare explicativă de fapte experimentale, poate fi evaluată prin două caracteristici: una care ţine de relaţia cu fenomenul studiat, care este raportarea externă, şi alta care ţine de structura interioară, de „simplitatea logică” a premiselor, şi pe care Einstein o numeşte „perfecţiunea internă”. Alegerea între mai multe teorii care explică acelaşi fenomen se face printr-o soluţie de compromis între cele două caracteristici enunţate mai sus.

Vorbind despre trăsăturile fundamentale ale teoriilor ştiinţifice, Albert Einstein exprimă exigenţa calitativă a necesităţii unei anume fineţi şi deopotrivă rigori în utilizarea teoriilor în raport cu faptele experimentale:

„[...] teoria nu are voie sa contrazică faptele experienţei. Pe cât de vădită apare la prima vedere această cerinţă, pe atât de subtil se structurează ea în aplicare. Astfel, putem deseori, poate chiar întotdeauna, să menţinem o temelie teoretică generală în măsura în care facem posibilă adaptarea ei la fapte prin ipoteze suplimentare, introduse în mod artificial”.

Bibliografie: 1. Le Petit Robert – dictionnaire de la langue française, ed. Dictionnaires le Robert, Paris, 2000, p. 2514; 2. Oxford Dictionary of English, ed. Oxford University Press, 2003, p. 1829; 3. Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 161.

A se vedea şi: experienţă, stiinţă.

[teologie]:

Thēoria este pentru trăitorul creştin nu gestul de reprezentare abstractă, cât cel de contemplare. Evagrie Ponticul vede viaţa creştină structurată în două etape: prima este faza „activă”, „practică”, iar a doua este cea „contemplativă”, de „cunoaştere”. Prima presupune urcuşul duhovnicesc de trecere de la comportamentele pervertite, pătimaşe, la cele care dau viaţă, adică la virtuţile duhovniceşti. A doua exprimă gustarea (tot mai) deplină a prezenţei lui Dumnezeu prin rugăciune. Unii Părinţi o subîmpart pe aceasta din urmă în etapa contemplării lui Dumnezeu prin intermediul naturii, și respectiv în cea a teologiei, adică a contemplării tainice a lui Dumnezeu, nemijlocite¹.

Faptul ca prima etapă este numită „activă” nu înseamnă nicidecum că a doua ar fi „pasivă”. Eventual putem vorbi de „pasivitate” în sensul apofatismului ortodox : o supraabundenţă a prezenţei dumnezeieşti care copleşeşte iniţiativa umană, este „pătimire” a inițiativei dumnezeiești, a celei care prin intensitate face să pălească inițiativa omenească. Contemplarea nu este nicidecum o stare de lenevie, ci este gestul evanghelic al fiului risipitor, cel care după ce parcurge drumul de reîntoarcere acasă (etapa activă), se aruncă în braţele - şi rămâne „contemplând”, adică nemaisăturându-se de prezenţa - Celui pe care nu mai îndrăznea să-L numească Părinte din cauza vieţii cheltuite în păcat. Este o revenire acasă în plenitudinea prezenţei părinteşti, este Înviere prin pocăinţă, este trecere de la starea de rob și de înstrăinat la cea de fiu:

„Cel ce nu crede taina aceasta mare a harului celui nou şi nu caută spre nădejdea îndumnezeirii, nu va putea dispreţui plăcerea cărnii, a banilor, a avuţiei şi mărirea de la oameni. Sau chiar de-ar putea-o face pentru scurtă durată, îl cucereşte mândria că a ajuns desăvârşirea, prin ceea ce e târât iarăşi în rândul celor necurăţiţi. Cel ce caută însă spre ea, chiar de-ar dobândi tot lucrul bun, având mereu înaintea privirii sale desăvârşirea care trece peste orice margini şi care nu poate fi niciodată încheiată, nu se socoteşte să fi realizat ceva şi se face tot mai smerit; [...] strigă plângând cu Isaia: „ vai, mie, că necurat fiind şi buze necurate având, am văzut cu ochii mei pe Domnul Savaot” (Is 6, 5). Iar plânsul acesta înmulţeşte curăţia căreia Domnul harului îi dăruieşte mângâiesrea şi luminarea sa. De aceea zice Ioan (Scărarul, n.n), cel ce învaţă din experienţă: „abisul durerii a văzut mângaierea; iar curăţenia inimii a primit luminarea”.”²

Theōria-contemplarea teologică este vedere harismatică: nu anihilare şi paralizare a minţii prin încetarea oricărui raţionament, ci dimpotrivă, activarea ei la un nivel de supraputere, desprinderea minţii prin puterea rugăciunii de orice determinare limitativă şi antrenarea acesteia în acel adânc de supraprezenţă a lui Dumnezeu. Theōria este încadrare peste puterile minţii într-o lucrare de întâlnire cu Dumnezeu pe un teritoriu unde omul nu poate ajunge singur, în virtutea puterilor sale naturale, ci numai învrednicit de puterea îndumnezeitoare a harului.

Într-o accepţiune mai largă, orice „vedere” a adevărului dumnezeiesc comunicat Bisericii prin Duhul Sfânt³ este theōria. Iar cum comunicarea adevărului se face în Biserică prin cuvânt, theōria se relevă ca principiu fundamental de interpretare a oricărui text revelat, cu puterea harului. Această putere nu face decât să prelungească la infinit momentul Cincizecimii în sensul unei pătrunderi întru înţelegere prin Duhul Sfânt. De altfel, numai inspiraţia Duhului Sfânt aduce la a fi cu adevărat comprehensibile cuvintele lui Hristos. În acest context, theōria devine cheia esenţială de lectură a textului revelat, favorizând o erminie a Duhului :

„O premisă greşită stă la baza ideii că exegeza este în mod esenţial o ştiinţă în sensul modern al cuvântului: ideea că istoria însăşi cuprinde adevărul ultim. Theōria, însă, înţelege evenimentul istoric ca pe un vehicul esenţial al acestui adevăr, un vas pământesc care conţine o comoară veşnică”⁴.

Theōria este o viziune participativă în lume cu puterea harului. Ea nu produce o imagine-reprezentare statică a lumii, ci deschide lumea unei priviri în duh, dinamice:

„[...] theōria oferă o viziune asupra realităţii nevăzute, care se va sustrage neîncetat cercetărilor minuţioase ale ştiinţelor empirice. Această vedere în adâncurile ascunse ale revelaţiei dumnezeieşti este oferită interpretului care îşi asumă conştient şi cu credinţă o atitudine de contemplaţie sau de rugăciune. Adevăratul teolog, ne amintesc Părinţii, este omul care se roagă”⁵.

Rugăciunea este vehiculul devenirii teologice, care pe treptele ei cele mai înalte este „vedere” a lui Dumnezeu. În celebrele dispute isihaste, sfântul Grigorie Palama apără în faţa lui Varlaam de orice interpretare umanist-raţionalizatoare experienţa vederii luminii dumnezeieşti accesibile prin darul lui Dumnezeu creştinului avansat pe treptele rugăciunii curate. Vederea luminii necreate este o covârşitoare şi prea deplină prezenţă a Domnului care îmbrăţişează din interior sufletul rugătorului. În acest sens, apofatismul este expresia prin excelență a treaptei celei mai înalte a teologiei, întrucât „lucrarea aceasta mai presus de minte e superioară celei din cadrele minţii; ei (monahii, n.n) nu cunosc pe Dumnezeu nu în sensul că nu văd nimic, cum fac cei ce-L cugetă prin negaţie, ci prin vederea însăşi văd ceea ce-i mai presus de vedere”⁶.

Dacă în perspectiva lui Varlaam „întunericul divin” de care vorbeşte sfântul Dionisie Areopagitul este un fel de vid absolut, realizat de minte prin negarea a orice, pentru Palama acesta nu este altceva decât acea supraabundenţă luminoasă de care creştinii se bucură prin theōria – contemplaţie. La aceasta contemplare este chemat tot sufletul însetat de curăţie, şi deci de mântuire. Doar în prezenţa harului dumnezeiesc omul se întâlneşte cu adevărat cu sine însuşi, în taina pocăinţei, care este începutul oricărei contemplări:

„Fără o tainică, adică ascunsă ochilor noştri, sau vădită lucrare a Luminii nefăcute, omul nu îşi poate cunoaşte păcatul în ce chip s-ar cuveni. A-şi vedea propriul păcat constituie începutul contemplării. Neapărat trebuie subliniat că acesta este cu putinţă pretutindenea, în orice vreme, în orice condiţie exterioară. Nici fuga în pustie, nici îndepărtarea de oameni, nici teologia ştiinţifică, nici vreo psihanaliză atentă, nici conceptualizarea filosofică sau abordarea raţională a Evangheliei, nimic asemănător celor enumerate mai sus nu constituie esenţa contemplării duhovniceşti.

Bineînţeles că şi ieşirea în pustie sau zăvorârea, precum şi alte mijloace de a se însingura se pot arăta a fi un privilegiu preţios căci constituie nişte condiţii prielnice pentru o adâncă pocăinţă, în afara căreia toata lucrarea noastră precum şi orice chip al nevoinţei se preface într-o simplă întreprindere omenească, în esenţă puţin folositoare mântuirii.

Prin cea dureroasă pocăinţă se pogoară harul Sfântului Duh peste om, ducându-l în sfera Vieţii dumnezeieşti. Cu cât mai încordată este tânjirea pocăinţei, cu atât mai puternic lucrează în noi Însuşi Dumnezeu, atingându-Se de noi şi Însuşi împărtăşindu-Se zidirii Sale într-un chip numai Lui cunoscut. În starea unui astfel de har, omul cu toată fiinţa sa trăieşte realităţile lumii dumnezeieşti şi le contemplă ca pe nişte lucruri vădite”⁷.  

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 50; 2. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura sfântului Grigorie Palama, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 213; 3. Pr. Prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 112; 4. Ibidem, pp. 101-102; 5. Ibidem, p. 116; 6. Sfântul Grigorie Palama, citat în: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă - Ascetica şi mistica, p. 198; 7. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, pp. 263-264.

A se vedea şi: experienţă, rugăciune, vedere.