natură

(din lat. natura = natură)

[ştiinţă]

Referindu-ne la natură, o înţelegem ca fiind „lumea materială organică şi anorganică. În sens obiectiv, Natura nu este un produs uman. Dar, într-un sens simbolic, Natura este o creaţie a înţelegerii umane. În interacţia lor cu lumea materială, oamenii conceptualizează Natura în căutarea lor de a putea înţelege modul în care aceasta funcţionează. Modelele, teoriile şi legile sunt rezultatul. Ele reflectă într-o formă simbolică ceea ce epocile succesive au înţeles prin natură.”¹

Grecii antici aveau o viziune „organismică” asupra naturii în măsura în care atribuiau materiei „brute” funcţii intrinseci similare celor care caracterizează funcţionarea organelor într-un organism. Obiectele fizice posedau tendinţe naturale care le făceau să acţioneze după legi care corespundeau naturii lor intime (esenţei) şi împlinirii raţiunii, logos-ului lor – a se vedea teologia sfântului Maxim Mărturisitorul, cel care va trata teologic această perspectivă relaţionând obiectele lumii la Raţiunea supremă, Logosul - Hristos. Universul era divizat între cele de jos, grosiere (pământul) şi cele de sus, elevate (sfera cerească, cuprinzând astrele, planetele cu mişcări circulare – simbol al perfecţiunii, soarele, luna), între cele două manifestându-se o diferenţă de ordin calitativ. În urma revoluţiei ştiinţifice care marchează începutul modernităţii, în special prin lucrările lui Copernic şi Newton (prin care se dezvoltă mecanica), asistăm la emergenţa unei viziuni mecaniciste asupra naturii. Natura apare astfel ca uriaşul ceasornic, care odată pornit de Creator, funcţionează dupa nişte legi precise. Acest „precis” marchează trecerea de la conceptele calitative ale antichităţii la cele cantitative ale modernităţii (materie, mişcare fiind cele fundamentale). Dispare diferenţa calitativă: universul întreg este structurat din aceleaşi elemente care corespund ca funcţionare aceloraşi legi. Se pune în evidenţă relaţia dintre diferitele componente ale sistemului, vorbim (începând cu Laplace) de cauzalitate şi de determinism. Kant va vedea în natură întâi de toate conexiuni după reguli precise, după legi ale naturii².

În fine, revoluţia fizicii provocată de fizica cuantică determină emergenţa unei noi categorii de concepte. Odată cu Maxwell, Faraday şi Hertz, o nouă imagine asupra naturii este propusă, observa Einstein (Evoluţia fizicii, 1938). Noua viziune asupra naturii se va structura înlocuind conceptele fizicii clasice (materie, mişcare, timp, spaţiu) cu altele noi, netraductibile în limbajul fizicii clasice (discontinuitate, incertitudine, nonlocalitate, dilatarea timpului, contracţia distanţei), dând noi valenţe celor vechi (cauzalitate, natură, timp), respectiv redefinind concepte vechi (determinism, simultaneitate, timp absolut, spaţiu absolut)³. Teoria relativităţii înlocuieşte „particula ca unitate fundamentală cu evenimentul în spaţiu-timp”. Energia este relaţionată cu masa (prin celebra formulă E=mc²). Noua natură poate fi gândită acum în termeni de spaţiu-timp, energie, informaţie.  

Bibliografie: 1. Friedel Weinert, The scientist as Philosopher, ed. Springer-Verlag, 2005, p. 75; Ibidem, pp. 9-62; Ibidem, p. 77.

A se vedea şi: cuantic, cunoaştere, energie, spaţiu-timp.

[teologie]

Viziunea Sfinţilor Părinţi asupra naturii nu este atât la nivel de reprezentare (gest lăsat în sarcina ştiinţelor și filosofiilor), cât mai ales de interpretare. Cu alte cuvinte, datele scripturistice şi Tradiţia nu au misiunea de a oferi o înţelegere a lumii la nivel fenomenologic, ci sunt gest de teologie, de evidenţiere a lucrării dumnezeieşti în creaţia întreagă. În acest sens, conceptul teologic de natură-cosmos face întâi de toate trimitere la cel de creaţie.

Deopotrivă, conceptul de „natură” îl întâlnim în teologie și în accepțiunea (importată din filosofie) de „ousia” – fire – substanță, concept care trimite la ideea de ceea ce este în sine obiectul cunoașterii. Utilizarea sa necesită însă deosebită prudență mai ales în ceea ce privește dogmele Bisericii, trinitară și hristologică, dată fiind încărcătura filosofică a termenului și deci polisemia sa.

A se vedea şi: înţelegere, teologie.