Science et Religion

Biserică

Rechercher dans les définitions (terme ou expression)
Commence par Contient Terme exactSe prononce comme
Tout A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Terme Définition
Biserică

[teologie] (din lat. basilica = la origine, edificiu comportând portice interioare care putea servi drept tribunal, centru de afaceri, galerie comercială, loc de plimbare)

Termenul face referinţă în vorbirea curentă la locaşul de cult. Sensul primar este însă cel de comunitate universală a tuturor celor care îşi conformează viața poruncilor lui Hristos (conformarea presupunând dreapta credinţă – orthodoxia şi dreapta făptuire - orthopraxia). Mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Mt. 16, 16), care „nu vine de la trup şi de la sânge”, ci prin descoperire de Sus, este „piatra” pe care Hristos va zidi Biserica Sa. Comunităţile locale, părţi ale Bisericii una, adunându-se pentru săvârşirea cultului în diverse locaşuri, aceste locaşuri unde se slujea au căpătat prin extensie, cu timpul, numele de „biserică”. Însă Biserica este întâi de toate şi dintru început „trupul lui Hristos” (Rom. 12, 4). Hristos este „capul Bisericii”, împărtăşind mistic tuturor celor botezaţi în numele Sfintei Treimi, şi care sunt fiecare în parte mădulare ale Trupului Său (Rom. 12, 4), viaţa Sa dumnezeiască. Viaţa Bisericii este icoana vieţii din interiorul Sfintei Treimi revelată omului prin Iisus Hristos.

Întemeierea văzută a Bisericii este momentul Pogorârii Sfântului Duh la sărbătoarea Cincizecimii. Botezul Duhului, îmbrăcare a creştinilor cu „putere de Sus”, arată măsura dumnezeiască a chemării adresate omului de a intra în împărtăşirea din viaţa lui Hristos prin botez: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Propovăduirea cu cuvintele insuflate ale harului şi botezul sunt gesturile începutului mântuirii omului, cele prin care omul începe să trăiască de aici şi de acum realitatea „împărăţiei cerurilor”. Biserica este laboratorul prin excelenţă al mântuirii, acolo unde omul experimentează, mai ales şi întâi de toate prin taina liturghiei, viaţa veşnică. Însă Biserica există, observă părintele Porfirie în contemporaneitate, de când există capul ei, Hristos, adică dintru începutul de dinainte de timp. De aceea naşterea Bisericii o vedem în strânsă legătură cu naşterea din veci şi de dincolo de timp a Fiului. Însă, în ceea ce priveşte chipul văzut de manifestare al Bisericii, prefigurat în perioada Vechiului Testament prin poporul ales şi mărturisit omului în chip de minuni şi daruri dumnezeieşti prin Întruparea şi viaţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ, acest chip îşi găseşte expresia fundamentală în gestul slujirii sfintei liturghii, moment de repetată Cincizecime prin care Duhul Sfânt este chemat să se pogoare „peste noi şi peste aceste daruri”. Liturghia este Cincizecimea care se repetă la infinit, o neîncetată (re)naştere a Bisericii prin care suflarea harului regenerează mădularele acolo unde păcatul supune stricăciunii. Liturghia naşte neîncetat Biserica, infuzia de „sânge” proaspăt – Duhul Sfânt – primenind fără încetare Trupul lui Hristos.

Liturghia este în Biserică taina întâlnirii harului dumnezeiesc în măsura în care

[...] întâlnirea deplină, ideală, a membrilor Bisericii este cea din cadrul dumnezeieştii Euharistii. Centrul vieţii Bisericii – lucru binecunoscut – este sinaxa euharistică în care creştinul face experienţa deosebită a prezenţei harului dumnezeiesc1.

A putea înţelege deci (ceva din) taina Bisericii înseamnă a trăi liturghia:

„[...] cel mai mare eveniment din viaţa creştinului este acela de a se găsi şi a se împărtăşi din această taină de negrăit a sfintei euharistii. Sfânta liturghie este inima Bisericii, de aceea un credincios care este „viu” trebuie neapărat să dorească a fi prezent ca membru activ al Bisericii la sfânta liturghie” 2.

Rostul Bisericii nu este o eventuală informare despre împărăţia cerurilor. Credinţa creştină este întâi de toate gest mistagogic, de iniţiere în Taină, şi apoi pedagogic. Biserica oferă omului împărtăşirea cu viaţa dumnezeiască, atât prin intermediul împărtăşirii euharistice cu Trupul şi Sângele lui Hristos, fără de care omul nu are viaţă, cât şi prin trăirea concretă a iubirii pe care Persoanele dumnezeieşti o fac cunoscută oamenilor:

„Biserica – şi aş zice cultura Bisericii – nu ţine de a informa pe orişicine. Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului. Împărtăşind omului ceva din viaţa Lui”, omul [...] „merge nu « studiind », ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şti toate câte ştie Dumnezeu”3.

Împărtăşirea euharistică este principiul unificator din interior al Bisericii una, mărturie dintru început a creştinismului. Euharistia este gestul concret al trăirii unităţii în Hristos, cu impact eshatologic, după cum poartă mărturie unul dintre cele mai vechi texte creştine :

„ [...] Iar cu privire la euharistie, aşa să faceţi euharistia: Mai întâi cu privire la potir: „Îţi mulţumim Ție, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci”. Cu privire la frângerea pâinii: „Îţi mulţumim ţie, Părintele nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci. După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus Hristos în veci””4.

Bibliografie: 1. Arhimandritul Efrem, Mărturie athonită în România, Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Muntele Athos, 2004, p. 28; 2. Ibidem, p. 75; 3. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 15-16; 4. Didahia celor doisprezece apostoli, Scrierile Părinţilor apostolici, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 31.

A se vedea şi: euharistie, cuminecare, teologie.